Si de unde cand glumeam cu prietenii si ziceam ca traiesc in orasul unde viata-i ca la sanatoriu, calma si nimic nu pare sa se intample uite ca ieri pe la rush hour .. s-a dus si calmul, si zenul si feng-shuiul s-a cam sifonat.
Si ne-am socat, si ne-am enervat. Ne-a enervat nedreptatea. Ne frustreaza inca nedreptatea cu care sangele tuturor celor sacrificati ieri ar trebui sa socheze incat cei ce iau decizii bazate pe calcule financiare si analize de profit sa-si schimbe atitudinea. Din pacate teroristii nu par sa sa aiba nici inteligenta si nici psihologia necesare, incat sa cugete ca cei ce ar trebui socati nu merg cu metroul pe la Maalbeek la 9.15. Pe acolo mergem noi, oamenii normali, dupa ce lasaram copiii la scoala, pe drum spre munca.
Si ne-a luat plansul. Pe unii de durere prin spitale, pe altii de durerea pierderii, pe altii de frica pierderii, sau de frica amenintarii. Pe altii de nervi, de ce s-a intamplat asta?Si ne-a luat frica. Sa nu se mai intample, si daca mi se intampla mie? Ce va fi de copilul meu? Si copilului i s-a facut frica dupa ce i-am povestit ca in statia de metrou cu peretii rosii si desene graffiti, unde canta un clarinetist batran a fost o bomba. Mami, tu n-ai sa mori intr-o explozie la metrou da? Mami, noi suntem ok? Da mami, suntem ok.
Si ne doare.
Si din durerea asta ne tinem de maini, ne apucam cu sufletele de zambetele copiilor nostri, le zambim ca sa le treaca frica din ochisori si mergem mai departe.
Pentru ca viata merge mai departe.
Si pentru ca asa linistit cum e, ca apele adanci, Bruxelles stie sa se bucure de viata.
Bruxelles ma belle, you will rise again like a Phoenix. I know that.
